DE CE ESTE ATÂT DE GREU PENTRU VICTIMĂ SĂ TREACĂ PESTE DURERE ȘI SUFERINȚĂ DUPĂ CE PLEACĂ DINTR-O RELAȚIE ABUZIVĂ?
ADEVĂRURI PE CARE VICTIMA LE SIMTE, DAR PE CARE CEILALȚI NU LE ÎNȚELEG
Să pleci dintr-o relație toxică și abuzivă nu înseamnă că, în secunda următoare, durerea dispare.
Nu înseamnă că te ridici dimineața și spui: „Gata, am plecat, sunt vindecată.”
Nu.
Uneori, tocmai după plecare începe adevărata prăbușire.
Pentru că în timpul relației ai supraviețuit.
Ai funcționat pe pilot automat.
Ai suportat.
Ai tăcut.
Ai anticipat.
Ai încercat să eviți conflictele.
Ai încercat să-l calmezi.
Ai încercat să nu-l superi.
Ai încercat să salvezi relația.
Ai încercat să salvezi familia.
Ai încercat să salvezi omul care te distrugea.
Iar după ce pleci, când pericolul relației nu mai este permanent în fața ta, corpul și mintea încep să descarce ceea ce au ținut în ele atât timp.
De aceea o victimă poate să plece și să plângă luni întregi.
Poate să plece și să-l dorească.
Poate să știe că a fost abuzată și, în același timp, să-l iubească.
Poate să spună:
„Știu că mi-a făcut rău. Și totuși mi-e dor de el.”
Aceasta este realitatea crudă a desprinderii.
Și sunt mai multe motive pentru care este atât de greu.
1. CREIERUL SE AGĂȚĂ DE MOMENTELE BUNE
Una dintre cele mai cumplite capcane după plecare este faptul că mintea se întoarce la momentele bune.
Îți amintești începutul.
Îți amintești cum te privea.
Îți amintești primele mesaje.
Îți amintești primele declarații.
Îți amintești cum te-a făcut să te simți.
Îți amintești perioada în care părea că ai găsit, în sfârșit, omul pe care îl căutai.
Și începi să uiți, pentru câteva clipe, iadul care a venit după.
Nu pentru că răul nu a existat.
Ci pentru că legătura afectivă nu dispare în momentul în care rațiunea înțelege că relația este toxică.
Mintea se agață de ceea ce a fost frumos.
Se agață de promisiunea de la început.
Se agață de imaginea omului pe care ai crezut că l-ai întâlnit.
Se agață de zilele în care ai fost iubită, dorită, admirată și pusă pe un piedestal.
Și apare gândul:
„Poate omul acela încă există.”
Apoi apare speranța:
„Poate se întoarce la cum era.”
Și aici începe capcana.
Pentru că victima nu mai tânjește după realitatea în care a trăit.
Tânjește după versiunea omului pe care a primit-o la început și după promisiunea că aceea va reveni.
Asta o poate ține captivă enorm de mult timp.
Își amintește o îmbrățișare și uită o umilire.
Își amintește o zi frumoasă și uită săptămânile de teroare.
Își amintește „te iubesc” și uită „nu valorezi nimic”.
Își amintește promisiunea și uită trădarea.
Își amintește împăcarea și uită ce a precedat-o.
Și astfel începe să negocieze cu propria memorie.
„Dar au fost și momente frumoase.”
Da.
Au fost.
Și tocmai de aceea este atât de greu.
Pentru că dacă totul ar fi fost rău din prima zi, plecarea ar fi fost infinit mai simplă.
Abuzul nu are nevoie să fie rău în fiecare secundă.
Este suficient ca răul să fie amestecat cu suficientă iubire, speranță și recompensă pentru ca victima să continue să aștepte.
2. CALD–RECE: DRESAJUL EMOȚIONAL ȘI CEAȚA MENTALĂ
Unul dintre cele mai distrugătoare mecanisme este cald–rece.
Astăzi ești iubită.
Mâine ești ignorată.
Astăzi ești regina lui.
Mâine nu mai exiști.
Astăzi îți spune că ești femeia vieții lui.
Mâine te face în toate felurile.
Astăzi te caută disperat.
Mâine te pedepsește prin tăcere.
Astăzi îți promite totul.
Mâine îți retrage totul.
Și apoi revine.
Iar tu respiri din nou.
Asta produce o formă de condiționare extrem de puternică.
Ajungi să trăiești pentru următoarea perioadă bună.
Nu mai urmărești viața.
Urmărești starea lui.
Îi studiezi vocea.
Îi studiezi privirea.
Îi studiezi mesajele.
Îi studiezi tăcerea.
Îi studiezi pașii.
Îi studiezi dispoziția.
Te întrebi permanent:
„Ce urmează?”
Iar stresul cronic nu rămâne doar la nivel emoțional.
Când organismul este menținut mult timp în stare de alertă, sistemele de stres sunt activate repetat, iar funcționarea atenției, memoriei, reglării emoționale și luării deciziilor poate fi afectată.
De aceea victima ajunge să spună:
„Nu mai pot gândi.”
„Nu mai pot să mă concentrez.”
„Am ceață în cap.”
„Uit tot.”
„Nu mai știu ce vreau.”
„Nu mai pot lua decizii.”
„Mă simt proastă.”
Nu ești proastă.
Ai fost ținută prea mult timp într-o stare de stres și nesiguranță.
Ai fost obligată să fii permanent atentă la pericol.
Ai învățat să supraveghezi un alt om în loc să-ți mai trăiești propria viață.
Și apoi, după ce pleci, te întrebi de ce nu poți funcționa ca înainte.
Pentru că ai ieșit din relație, dar creierul și sistemul nervos nu ies din ea în aceeași secundă.
3. DACĂ AI CRESCUT CU UN PĂRINTE ABUZIV, ABUZUL POATE DEVENI „CUNOSCUT”
Aici este una dintre cele mai profunde rădăcini.
Dacă ai avut un părinte narcisic, psihopat, extrem de abuziv, rece, controlator, imprevizibil sau umilitor, ai învățat relațiile într-un anumit fel.
Copilul nu are alt reper.
Copilul nu știe ce este iubirea sănătoasă dacă nu a văzut-o.
Dacă acasă iubirea venea cu frică, copilul învață că iubirea și frica merg împreună.
Dacă iubirea venea după umilire, copilul învață că trebuie să suporte pentru a fi iubit.
Dacă trebuia să fie perfect pentru a primi afecțiune, învață că trebuie să muncească pentru iubire.
Dacă trebuia să ghicească dispoziția părintelui, învață să fie permanent vigilent.
Dacă era respins și apoi primit înapoi, învață că respingerea face parte din iubire.
Dacă trebuia să împace mereu familia, învață că rolul lui este să salveze.
Și apoi devine adult.
Întâlnește un om care face exact lucrurile pe care le-a cunoscut în copilărie.
Și ceva din interior spune:
„Cunosc asta.”
Nu spune:
„Este sănătos.”
Spune:
„Este familiar.”
Iar familiarul poate fi confundat cu normalul.
Așa se explică de ce unele persoane care au crescut în haos ajung să considere liniștea suspectă.
Un om calm li se poate părea plictisitor.
Un om stabil li se poate părea lipsit de pasiune.
Un om respectuos li se poate părea „prea rece”.
Iar omul care creează haos poate produce senzația:
„Aici simt ceva.”
Pentru că acel ceva este cunoscut.
Nu sănătos.
Cunoscut.
Și diferența este uriașă.
4. NU JUDECĂM PĂRINȚII. DAR NU NEGĂM TRAUMA
Trebuie spus foarte clar:
Nu judecăm părinții doar pentru că astăzi înțelegem lucruri pe care ei nu le-au înțeles.
Cu ani în urmă, multe dintre conceptele psihologice pe care astăzi le discutăm nu erau cunoscute.
Nu se vorbea la fel despre traumă.
Nu se vorbea la fel despre abuz emoțional.
Nu se vorbea la fel despre atașament.
Nu se vorbea la fel despre control și manipulare.
Mulți părinți s-au descurcat cum au putut.
Au crescut și ei prin durere.
Au avut propriile răni.
Au făcut greșeli.
Unii au făcut greșeli grave.
Dar scopul vindecării nu este să stai toată viața în tribunalul trecutului.
Scopul este să înțelegi.
Să recunoști:
„Da, acest lucru m-a afectat.”
„Da, am primit anumite modele relaționale.”
„Da, le-am dus mai departe în viața mea.”
Și de aici începe responsabilitatea față de tine.
Nu trebuie să-ți urăști părinții ca să-ți vindeci trauma.
Trebuie să-ți recunoști rana.
Și să cauți ajutor.
Un psihoterapeut competent, bine pregătit în traumă și relații abuzive, poate ajuta victima să înțeleagă ce a învățat în copilărie și să construiască alte repere.
5. CODEPENDENȚA: CÂND CELĂLALT DEVINE CENTRUL UNIVERSULUI
O altă explicație este codependența.
Ajungi să nu mai concepi viața fără acea persoană.
El devine centrul.
Totul se învârte în jurul lui.
Unde este?
Ce face?
Ce simte?
Ce crede?
Este supărat?
Mă iubește?
Mă mai vrea?
Mă va părăsi?
Se va întoarce?
Ai fost educată de societate, de familie și de conjuncturile vieții să crezi că trebuie să ai un om care să fie centrul existenței tale.
Și dacă nu ai avut repere sănătoase, ajungi să pui alt om în centrul universului tău.
Îți abandonezi propriile nevoi.
Îți abandonezi prietenii.
Îți abandonezi pasiunile.
Îți abandonezi limitele.
Îți abandonezi identitatea.
Și apoi, când pleci, simți că nu mai există nimic.
Pentru că ai construit totul în jurul lui.
De aceea după despărțire trebuie reconstruit centrul.
Iar centrul trebuie să fii tu.
Nu următorul bărbat.
Nu fostul.
Nu validarea altora.
Tu.
6. DEPENDENȚA EMOȚIONALĂ: CÂND FĂRĂ EL SIMȚI CĂ MORI
Dependența emoțională este una dintre cele mai puternice forțe care țin victima legată.
Nu mai spui:
„Îmi place să fiu cu el.”
Spui:
„Nu pot fără el.”
Asta este cu totul altceva.
Când nu te caută, te prăbușești.
Când te caută, te ridici.
Când te respinge, intri în panică.
Când revine, simți o euforie.
Când te ignoră, îl urmărești.
Când îți oferă puțină afecțiune, simți că ai primit lumea întreagă.
Acest mecanism seamănă, la nivel experiențial, cu un sevraj.
De aceea primele perioade după plecare pot fi cumplite.
Nu ai doar o despărțire.
Ai o desprindere.
Și desprinderea doare.
Foarte tare.
Dar durerea nu înseamnă că trebuie să te întorci.
Uneori durerea înseamnă că începi să rupi ceea ce te-a ținut legată.
7. NU AI SUPORT
Și aici victima poate intra într-un iad și mai mare.
Pentru că atunci când pleci, ai nevoie de oameni.
Dar uneori oamenii nu sunt acolo.
Sau sunt acolo și nu înțeleg.
Sau te acuză.
Sau îți spun:
„Ți-am spus eu.”
„Cum ai putut să stai?”
„De ce nu ai plecat mai devreme?”
„Lasă-l.”
„Găsește-ți pe altcineva.”
„Trebuie să fii puternică.”
„Nu mai plânge.”
Dar numai victima știe prin ce infern a trecut.
Numai ea știe câte nopți a stat trează.
Numai ea știe câte umilințe a înghițit.
Numai ea știe de câte ori a vrut să plece și nu a putut.
Numai ea știe câte amenințări a primit.
Numai ea știe ce înseamnă să trăiești cu cineva care poate fi adorabil în fața tuturor și monstruos în spațiul privat.
Abuzatorul își construiește adesea reputația.
Știe să fie impecabil în exterior.
Și exact de aceea victima poate ajunge să nu fie crezută.
Aceasta este una dintre cele mai cumplite forme de izolare:
să fii înconjurată de oameni și să fii, în realitate, complet singură.
8. IUBIREA FAȚĂ DE ABUZATOR: LEGĂTURA CARE SE SIMTE CA UN DROG
Da.
Victima poate ajunge să-și iubească abuzatorul.
Nu trebuie să mințim despre asta.
Nu trebuie să o facem să se simtă rușinată.
Dar trebuie să înțelegem de ce.
Pentru că abuzul nu este doar lovitură.
Este și recompensă.
Este și apropiere.
Este și promisiune.
Este și retragere.
Este și împăcare.
Este și speranță.
Este și frică.
Este și dor.
Este și disperare.
Toate acestea se amestecă.
Și creează o legătură extrem de puternică.
Victima ajunge să aștepte următoarea doză de afecțiune.
Și când aceasta vine, simte că trăiește din nou.
Apoi abuzul revine.
Apoi iar iubirea.
Apoi iar respingerea.
Apoi iar împăcarea.
Cald–rece.
Iar și iar.
De aceea legătura poate deveni atât de greu de rupt.
Nu pentru că abuzatorul este „sufletul pereche”.
Ci pentru că relația a devenit un sistem de recompensă și pedeapsă.
9. LIPSA SPRIJINULUI FINANCIAR
Aici trebuie să fim foarte concreți.
Unele victime nu pleacă pentru că nu au bani.
Nu au unde să meargă.
Nu au economii.
Nu au locuință.
Nu au serviciu.
Nu au acces la banii familiei.
Nu au documentele.
Nu au sprijin.
Unele au copii.
Unele sunt complet epuizate.
Unele nu mai pot lucra normal.
Concentrarea este praf.
Memoria este praf.
Sănătatea este praf.
Sistemul nervos este epuizat.
Și societatea spune:
„De ce nu pleci?”
Pentru că uneori libertatea costă bani.
Iar abuzatorul știe asta.
Controlul economic poate fi folosit tocmai pentru a face plecarea aproape imposibilă.
De aceea o victimă poate avea nevoie de luni sau ani pentru a-și construi ieșirea.
Nu pentru că nu vrea.
Ci pentru că trebuie să-și construiască resursele.
10. PLECI CU TRAUMELE ÎN CORP
Victima nu pleacă doar cu amintirile.
Pleacă cu organismul epuizat.
Pleacă cu frica.
Cu anxietatea.
Cu insomnia.
Cu hipervigilența.
Cu problemele de concentrare.
Cu memoria afectată.
Cu oboseala.
Cu reacțiile corpului la stres.
Cu uneori dureri și probleme de sănătate.
Cu imposibilitatea de a se relaxa.
Cu sentimentul că trebuie să fie permanent atentă.
Și uneori oamenii nu înțeleg.
Spun:
„Dar acum ai plecat. De ce nu ești fericită?”
Pentru că omul care a fost ținut ani în tensiune nu se relaxează la comandă.
Corpul trebuie să învețe din nou siguranța.
Mintea trebuie să învețe din nou liniștea.
Și victima trebuie să învețe din nou cum este să trăiești fără să te temi permanent de reacția altui om.
11. RUȘINEA ȘI VINOVĂȚIA
După abuz vine întrebarea:
„Cum am putut să accept?”
Apoi:
„De ce nu am văzut?”
„De ce am rămas?”
„De ce m-am întors?”
„De ce l-am iertat?”
„De ce l-am crezut?”
Și victima începe să se pedepsească.
Dar trebuie să înțeleagă ceva:
nu tu ești responsabilă pentru faptul că ai fost manipulată.
Poți fi responsabilă de ceea ce faci de acum înainte.
Poți să-ți examinezi vulnerabilitățile.
Poți să înveți.
Poți să-ți reconstruiești limitele.
Poți să nu mai accepți.
Dar nu trebuie să porți pe umeri vina pentru abuzul altuia.
12. FRICA DE RĂZBUNARE DUPĂ PLECARE
Există și această realitate.
Uneori abuzatorul nu suportă faptul că victima pleacă.
Pentru că plecarea înseamnă pierderea controlului.
În mintea lui, plecarea poate fi percepută ca o trădare.
Și atunci începe:
„Te vei întoarce.”
„Nu scapi de mine.”
„O să vezi ce pățești.”
„Îți distrug reputația.”
„Îți iau copiii.”
„Nimeni nu te va crede.”
„Nu te descurci fără mine.”
Aici nu trebuie să fii naivă.
Dacă există amenințări, urmărire, hărțuire, violență sau intimidare, trebuie tratate ca atare.
Nu te întorci în relație doar ca să-l liniștești.
Siguranța ta nu este negociabilă.
13. NU ORICE NARCISIC ESTE PSIHOPAT — DAR NICI NU TREBUIE SĂ MINȚIM DESPRE PERICOL
Este important să spunem exact ceea ce este necesar.
Tulburarea narcisică de personalitate și psihopatia nu sunt același lucru.
Dar existența acestei diferențe nu trebuie folosită pentru a minimaliza abuzul.
Nu ai nevoie ca cineva să fie diagnosticat oficial cu psihopatie pentru ca abuzul lui să fie real.
Nu trebuie să demonstrezi că este „psihopat” ca să ai voie să pleci.
Nu trebuie să ai un diagnostic în mână ca să spui:
„Omul acesta îmi face rău.”
Comportamentul contează.
Controlul contează.
Amenințările contează.
Manipularea contează.
Umilirea contează.
Izolarea contează.
Violența contează.
Abuzul economic contează.
Și victima are dreptul să plece.
14. DEPARTE DE DUMNEZEU, SUFLETUL RĂMÂNE FĂRĂ SPRIJIN
DIMENSIUNEA SPIRITUALĂ A VINDECĂRII
Există ceva ce nu trebuie eliminat din discuție doar pentru că vorbim despre psihologie.
Dumnezeu.
Pentru omul credincios, Dumnezeu este o sursă de putere.
Psihologul poate ajuta mintea.
Medicul poate ajuta trupul.
Dar credința lucrează asupra acelei dimensiuni profunde a omului pe care omul religios o numește suflet.
Iar după o relație abuzivă, sufletul poate fi zdrobit.
Omul poate să nu mai creadă în nimic.
Poate să nu mai aibă speranță.
Poate să creadă că Dumnezeu l-a abandonat.
Poate să nu mai poată rosti nici măcar o rugăciune.
Dar tocmai atunci trebuie să încerce.
Nu trebuie să știe rugăciuni complicate.
Poate spune:
„Doamne, ajută-mă.”
Atât.
Poate aprinde o lumânare.
Poate merge la biserică.
Poate asculta o rugăciune.
Poate citi un acatist.
Poate da un pomelnic.
Poate merge la mănăstire.
Poate vorbi cu un preot.
Poate plânge în fața lui Dumnezeu.
Și poate spune în propriile cuvinte:
„Doamne, eu nu mai pot. Vindecă-mi mintea. Vindecă-mi trupul. Vindecă-mi sufletul. Dă-mi putere să nu mă mai întorc.”
Pentru un om credincios, aceasta poate fi o sursă uriașă de putere.
Și aici spun foarte clar, din perspectiva mea de psihoterapeut și teolog:
căutați ajutor psihoterapeutic, dar nu-L excludeți pe Dumnezeu.
Mergeți la specialist.
Mergeți la medic când este nevoie.
Căutați sprijin.
Dar rugați-vă.
Pentru că omul are nevoie să-și reconstruiască nu numai funcționarea psihologică, ci și sensul vieții.
15. NU TE MAI ÎNTOARCE DOAR PENTRU CĂ ȚI-E DOR
Aici trebuie să fim foarte duri.
Dorul nu este dovada că trebuie să te întorci.
Dorul este dor.
Atât.
Poți să-ți fie dor de cineva care ți-a făcut rău.
Poți să-l iubești și să nu te mai întorci.
Poți să plângi după el și să continui să mergi înainte.
Poți să-l visezi și să nu-i mai răspunzi.
Poți să-ți fie dor de început și să refuzi sfârșitul care te-a distrus.
Pentru că întoarcerea nu te duce automat la început.
Te poate duce exact în punctul din care ai plecat.
Și uneori chiar mai jos.
16. NU TREBUIE SĂ-L SALVEZI
Aceasta este o altă capcană.
Victima spune:
„Dar el a suferit și el.”
„A avut o copilărie grea.”
„A fost rănit.”
„Poate are nevoie de mine.”
„Poate îl pot schimba.”
Nu.
Tu nu ești centrul de reabilitare al unui adult care refuză să-și asume propriile comportamente.
Nu este responsabilitatea ta să-l vindeci.
Nu este responsabilitatea ta să-i repari copilăria.
Nu este responsabilitatea ta să-i suporți cruzimea pentru că „a suferit și el”.
Suferința lui nu îi dă dreptul să te distrugă.
Trauma lui nu este permisul lui de a te abuza.
17. NU TREBUIE SĂ-L CONVINGI CĂ AI DREPTATE
Nu trebuie să-l faci să recunoască.
Nu trebuie să-l faci să spună:
„Da, te-am manipulat.”
Poate nu o va spune niciodată.
Nu trebuie să obții aprobarea lui pentru realitatea ta.
Nu trebuie să obții validarea lui.
Nu trebuie să-l convingi.
Nu trebuie să demonstrezi întregii lumi.
Trebuie să ajungi în punctul în care spui:
„Eu știu ce am trăit.”
Și pleci.
CONCLUZIE
Cel mai greu lucru după o relație abuzivă nu este întotdeauna să pleci.
Uneori cel mai greu este să accepți adevărul după ce ai plecat.
Să accepți că omul pe care l-ai iubit nu este omul pe care ai sperat că îl va deveni.
Să accepți că promisiunea nu a fost realitatea.
Să accepți că momentele frumoase nu șterg abuzul.
Să accepți că iubirea ta nu l-a schimbat.
Să accepți că sacrificiul tău nu l-a vindecat.
Să accepți că nu poți construi o relație sănătoasă cu cineva care continuă să te distrugă.
Și să accepți că uneori trebuie să pierzi omul pe care îl iubești ca să nu te pierzi definitiv pe tine.
Nu te întoarce în iad doar pentru că acolo au existat și momente frumoase.
Și iadul poate avea flori.
Asta nu îl transformă în rai.
Nu confunda o perioadă de liniște cu schimbarea.
Nu confunda o declarație de iubire cu responsabilitatea.
Nu confunda lacrimile cu transformarea.
Nu confunda promisiunile cu faptele.
Nu confunda dorul cu siguranța.
Și nu confunda ceea ce este familiar cu ceea ce este sănătos.
Ai fost deja rănită.
Ai fost deja consumată.
Ai fost deja făcută să te îndoiești de tine.
Nu mai este nevoie să te distrugi încă o dată pentru a demonstra că ai iubit.
Iubirea nu trebuie să te distrugă pentru a fi iubire.
Iar dacă ai plecat, nu te întoarce doar pentru că acum doare.
Durerea desprinderii trece.
Dar dacă te întorci într-un mecanism care te-a distrus, poți ajunge să plătești din nou același preț.
De data aceasta, mai scump.
Ai dreptul să pleci.
Ai dreptul să nu te mai întorci.
Ai dreptul să te vindeci.
Ai dreptul să-ți reconstruiești viața.
Și, mai presus de toate:
AI DREPTUL SĂ NU MAI FII VICTIMA NIMĂNUI.
psiholog Livia Radu M-nski
Proprietate exclusiva grup ,,Narcisicul, Relatii toxice abuzive, Vindecare,,
