Narcisicul nu îți fură viața într-o singură zi. Ți-o ia în rate: astăzi o limită, mâine o prietenie, apoi un vis, apoi încrederea în tine. Iar când nu mai ai aproape nimic din ceea ce erai, te întreabă rece: „Vezi? Fără mine nu ești nimic.”
El nu trebuie să te convingă că este Dumnezeu. Este suficient să te facă să te simți atât de mică, încât orice firimitură de atenție venită de la el să ți se pară binecuvântare.
Abuzul narcisic este momentul în care omul care te rănește te convinge că rana ta este dovada iubirii lui, iar suferința ta — dovada că tu trebuie să te schimbi.
Narcisicul nu vrea doar să-i fii alături. Vrea să ajungi atât de dependentă de aprobarea lui, încât să nu mai știi dacă ești bună fără ca el să-ți spună că ești.
Mai întâi te ridică în ceruri, ca să te poată arunca de mai sus. După aceea te devalorizează atât de mult, încât începi să-i mulțumești pentru că încă te mai ține de mână.
Asta este una dintre cele mai murdare perversiuni ale abuzului: te rănește, apoi te face să alergi după omul care te-a rănit pentru a primi pansamentul.
În timp, victima nu mai întreabă „De ce mă rănește?”. Întreabă „Ce am făcut ca să mă rănească?”. În acel moment, abuzul a trecut din comportamentul lui în conștiința ei.
Narcisicul poate transforma iubirea într-un tribunal: el este judecătorul, tu ești acuzata, iar sentința este mereu aceeași — niciodată nu ești suficient de bună.
Într-o astfel de relație, nu mai încerci să fii fericită. Încerci să nu-l superi. Și între cele două există o diferență uriașă: una este viață, cealaltă este supraviețuire.
Cea mai mare victorie a abuzatorului nu este să te facă să plângi. Este să te facă să-ți ceri scuze pentru faptul că plângi.
Când ajungi să-ți alegi cuvintele ca pe niște mine antipersonal, să-ți controlezi respirația, privirea și gesturile ca să nu provoci o explozie, nu mai trăiești lângă un partener. Trăiești lângă o amenințare.
Victima începe prin a-i cere narcisicului iubire și sfârșește prin a-i cere voie să existe.
Încet, foarte încet, victima încetează să mai întrebe „Ce vreau eu?” și începe să întrebe „Ce vrea el de la mine?”. Acolo începe dispariția identității.
Nu te-a făcut slabă faptul că ai rămas. Te-a făcut vulnerabilă faptul că ai continuat să cauți iubire într-un loc în care ți se oferea control în loc de iubire.
Narcisicul poate să-ți distrugă încrederea în tine atât de metodic, încât într-o zi să fii mai convinsă de defectele pe care ți le-a inventat el decât de calitățile pe care le-ai demonstrat o viață întreagă.
Când cineva îți repetă suficient de mult că ești nebună, dificilă, egoistă, incompetentă și imposibil de iubit, există un moment teribil în care nu mai ai nevoie să o spună el. O spui singură.
Atunci abuzatorul poate să tacă. A lăsat în tine un ecou care lucrează în locul lui.
Narcisicul nu trebuie să-ți închidă ușa cu cheia. Este suficient să-ți distrugă suficient de mult încrederea în tine încât să nu mai ai curajul să treci singură prin ea.
Există o formă de captivitate în care nu există gratii, iar victima poate pleca fizic în orice clipă. Doar că după ani de manipulare, gratiile au fost mutate din exterior în interior.
Cea mai cumplită consecință a devalorizării repetate este că victima ajunge să creadă că trebuie să devină mai puțin ea însăși pentru a fi iubită.
Își micșorează vocea. Își ascunde opiniile. Își controlează râsul. Își schimbă hainele. Își abandonează prietenii. Renunță la pasiuni. Își înghite furia. Își cere scuze. Și, într-o zi, realizează că a făcut totul pentru a păstra o relație în care ea însăși a dispărut.
Narcisicul nu distruge întotdeauna ceea ce iubești. Uneori distruge în tine capacitatea de a mai iubi ceea ce iubeai.
Îți poate lua liniștea fără să-ți atingă trupul. Îți poate lua identitatea fără să-ți ia numele. Îți poate lua libertatea fără să încuie ușa. Aceasta este forța abuzului psihologic: victima poate părea liberă din exterior în timp ce este prizonieră în propria minte.
Într-un final, victima nu mai încearcă să-l convingă că o iubește. Încearcă doar să-l convingă că merită să nu fie rănită. Și acesta este momentul în care relația a coborât deja din iubire în supraviețuire.
Narcisicul poate ajunge să te facă să privești propriile nevoi ca pe niște defecte. Să consideri limitele tale egoism. Să consideri respectul o pretenție. Să consideri liniștea un privilegiu.
Iar aceasta este tragedia: după suficient timp, victima nu mai apără ceea ce este. Apără dreptul de a nu fi pedepsită pentru că există.
Un om care te iubește poate să te rănească. Un abuzator însă poate să te rănească și apoi să-ți explice de ce rana este vina ta. Diferența nu este doar în rană. Este în felul în care este folosită împotriva ta.
Nu există nimic romantic în faptul că ai ajuns să plângi în tăcere pentru a nu-l deranja. Nu este „iubire profundă”. Este adaptarea unui om speriat la un mediu emoțional nesigur.
Când trebuie să dispari câte puțin pentru ca relația să funcționeze, relația funcționează exact așa cum a fost construită: pe dispariția ta.
Poate cea mai teribilă întrebare nu este „De ce m-a tratat așa?”. Este „Cât din mine am sacrificat ca să rămân lângă el?”.
Și într-o zi, după ce ai încercat să fii suficient de frumoasă, suficient de calmă, suficient de iubitoare, suficient de răbdătoare, suficient de tăcută și suficient de disponibilă, descoperi adevărul pe care abuzul te-a împiedicat să-l vezi: nu ai fost niciodată într-un concurs în care puteai câștiga.
Pentru că problema nu era că tu nu erai suficientă. Problema era că standardul era construit astfel încât să nu-l poți atinge niciodată.
Și atunci înțelegi ceva devastator: ai petrecut ani întregi încercând să demonstrezi unui om că meriți iubire, în timp ce singurul lucru pe care trebuia să-l demonstrezi era ție că meriți respect.
sursa -preluare articolele psiholog Livia Radu M-nski ( de pe pagina personala facebook)
𝐂𝐞𝐚 𝐦𝐚𝐢 𝐦𝐚𝐫𝐞 𝐠𝐫𝐞ș𝐞𝐚𝐥ă 𝐝𝐮𝐩ă 𝐨 𝐫𝐞𝐥𝐚ț𝐢𝐞 𝐭𝐨𝐱𝐢𝐜ă:
𝑫𝒆 𝒅𝒂𝒕𝒂 𝒂𝒔𝒕𝒂 𝒔𝒆 𝒗𝒂 𝒔𝒄𝒉𝒊𝒎𝒃𝒂.Cea mai mare greșeală după o relație toxică și abuzivă este să te întorci cu gândul:
„Poate de data asta va fi altfel.”
Nu. Dacă nimic fundamental nu s-a schimbat, nu va fi altfel. Va fi aceeași poveste, cu o perioadă diferită de început.
Poate va fi mai blând.
Poate va plânge.
Poate își va cere scuze.
Poate va promite.
Poate va spune că a înțeles.
Poate va jura că nu mai face niciodată.
Poate va fi afectuos, atent și aparent schimbat.
Și exact aici este capcana.
Nu confunda o perioadă de calm cu schimbarea.
În relațiile abuzive, după conflict poate urma apropierea, promisiunea, regretul aparent și o perioadă în care comportamentul devine radical mai plăcut. Victima începe să creadă că, în sfârșit, „a înțeles”.
Apoi ciclul se reia.
Controlul revine.
Manipularea revine.
Minciuna revine.
Devalorizarea revine.
Pedeapsa tăcerii revine.
Gaslighting-ul revine.
Triangularea poate reveni.
Abuzul revine.
Pentru că o promisiune nu este o transformare.
„O să mă schimb” este doar o propoziție.
Schimbarea reală presupune comportamente observabile, consecvente și menținute în timp. Presupune asumarea responsabilității, nu explicații interminabile despre cât de mult l-au provocat ceilalți. Presupune renunțarea la comportamentele abuzive, nu doar regretul că au avut consecințe.
Și mai ales:
schimbarea nu se dovedește în trei zile, trei săptămâni sau după o declarație emoționantă. Se dovedește în timp.
Aici trebuie să fii brutal de sinceră cu tine.
Nu te uita la ceea ce spune.
Uită-te la ceea ce face.
Nu te uita la promisiunea lui.
Uită-te la istoricul lui.
Nu te uita la versiunea lui din perioada de împăcare.
Uită-te la tiparul repetat.
Dacă un om te-a rănit de zece ori și după fiecare episod a spus „nu se va mai întâmpla”, problema nu este că tu încă nu ai găsit formula potrivită pentru a-l face să se schimbe.
Problema este că ai început să iei promisiunile drept dovezi.
Iar promisiunile nu sunt dovezi.
„Dar acum pare sincer…”
Poate chiar pare sincer.
Asta nu schimbă realitatea.
Un om poate regreta consecințele propriului comportament fără să fie capabil sau dispus să-și schimbe comportamentul.
Poate regreta că te pierde.
Poate regreta că pleci.
Poate regreta că nu mai are acces la tine.
Poate regreta imaginea pe care o are în ochii tăi.
Regretul nu este același lucru cu schimbarea.
Iar faptul că cineva plânge nu demonstrează că nu te va mai răni.
Faptul că spune „te iubesc” nu demonstrează că știe să aibă o relație sănătoasă.
Faptul că îți cere iertare nu demonstrează că nu va repeta comportamentul.
Singura probă serioasă este comportamentul repetat în timp.
Nu te întoarce la începutul poveștii. Uită-te la sfârșitul ei.
Când ești vulnerabilă, mintea selectează adesea momentele frumoase.
Îți amintești cum te privea.
Cum te ținea în brațe.
Ce ți-a spus.
Primele luni.
Perioadele în care părea omul perfect.
Dar relația nu trebuie evaluată după cele mai frumoase zece procente.
Trebuie evaluată după tiparul ei general.
Dacă ai trăit luni sau ani de control, umilire, minciună, manipulare și frică, nu ștergi acest istoric pentru că omul a avut câteva săptămâni bune.
Nu rescrie trecutul pentru că prezentul este momentan liniștit.
„Poate dacă mă schimb eu…”
Aceasta este o altă capcană.
„Poate am fost prea rece.”
„Poate am vorbit prea mult.”
„Poate trebuia să tac.”
„Poate trebuia să fiu mai iubitoare.”
„Poate dacă îl înțeleg mai bine…”
„Poate dacă nu îl mai contrazic…”
„Poate dacă am mai multă răbdare…”
Nu.
Nu poți vindeca prin comportamentul tău abuzul altcuiva.
Poți să devii mai calmă.
Poți comunica mai bine.
Poți pune limite.
Poți merge la terapie.
Poți lucra la tine.
Dar nu poți transforma un partener abuziv într-un partener sănătos prin sacrificiul tău.
Și cu cât încerci mai mult, cu atât riști să intri într-o poziție teribil de periculoasă:
să muncești tu pentru schimbarea lui, în timp ce el nu schimbă nimic.
Cea mai dură întrebare
Nu te întreba:
„Mă mai iubește?”
Întreabă-te:
„Este capabil să construiască și să mențină o relație în care eu să fiu în siguranță, respectată și liberă?”
Sunt două întrebări complet diferite.
Poți iubi pe cineva care îți face rău.
Poți fi iubită și totuși să fii abuzată.
Poți avea sentimente puternice și totuși relația să fie distructivă.
Iubirea nu anulează abuzul.
Și încă ceva: nu aștepta „dovada finală”
Nu trebuie să fii distrusă încă o dată pentru a-ți confirma ceea ce deja ai văzut.
Nu trebuie să mai treci prin încă un episod de abuz ca să poți spune:
„Da, într-adevăr, nu s-a schimbat.”
Dacă tiparul a fost repetitiv, tiparul este deja informația.
Nu trebuie să te arzi a unsprezecea oară ca să demonstrezi că focul arde.
Adevărata ruptură începe în momentul în care încetezi să mai judeci omul după ceea ce promite că va deveni și începi să-l judeci după ceea ce a demonstrat în mod repetat că este capabil să facă.
Nu te întoarce pentru promisiunea unei persoane imaginare.
Privește persoana reală.
Privește faptele.
Privește istoricul.
Privește tiparul.
Și dacă tiparul este același, atunci răspunsul este simplu:
Nu, de data aceasta nu este neapărat „altfel”. Poate fi doar încă o rundă a aceluiași ciclu.
Iar cea mai periculoasă minciună pe care o poți spune după o relație abuzivă nu este:
„El nu se va schimba.”
Este:
„Poate de data asta se va schimba.”
Proprietate exclusiva grup ,,Narcisicul, Relatii toxice abuzive, Vindecare,,
